Dragă Lavinia,

             Am promis că-ți povestesc cum ne-am pregătit de Paști în acest an.

            Vinerea a început cu mutarea în magazie a lăzilor din curte. Mai aveam câteva. Am făcut o salată, numită nu știu de cine, berlineză. (precizez că e o salată care conține carne de vită fiartă și tăiată ca pentru salata de boeuf, ceapă tăiată julienne și stoarsă de surplusul de suc, maioneză cu muștar, smântână, pastă de roșii, condimentate cu sare și piper.)

            Pregătisem de dimineață oala cu sarmale în varză dulce. O așezasem să fiarbă pe sobă.

            Când au sosit musafirii, sarmalele fierbeau. Nepoții au venit de sâmbătă, ca să mă ajute, adică să vopsească ouăle. Erau flămânzi. Au început cu salata.

            Apoi, povești, mișcări, „dă-mi o oală”, „dă-mi un lighean”, „dă-mi foarfeca”,...„un ziar”, „nu am”, am rupt un cearșaf... 

            Bine că erau sarmalele aproape gata! Bărbații au făcut la grătar carne de miel. Au probat grătarul pe care îl cumpărase, cu câteva zile în urmă, soțul meu. Unii făceau salata: „dă-mi un lighean”, „unde-i oțetul?”, „de unde să iau puțin zahăr?”…  Au mâncat și unii au gustat și sarmale.

            Când au terminat de vopsit ouăle, și-au luat lucrurile și au plecat!

            Ce Paști? Nici o sărbătoare! Alergare. Nici prăjituri... (și prăjiturile au fost deosebite!)

            Cum spuneam, duminică m-am odihnit, după ce am șters urmele „dezastrului”.

            Am sărbătorit cu odihnă. Azi am fost leneșă. Mă durea capul, dar și spatele. De câteva minute, plouă.

            Acum am teme. Pot să scriu. Nu mai las pe nimeni să mă conturbe!

            Toate cele bune ție și alor tăi!

 

            Cu drag,

            Ana

Întâmplare cu logartimi

 

Eram la o întâlnire cu câțiva dintre foștii colegi de liceu. N-am fost prea mulți. Unii lucrau, alții erau prin alte țări, o colegă era bolnavă. Dintre profesori, au participat numai cinci..

            Lângă mine era Lucreția, profesoară de matematică la un liceu din Orăștie. Vorbea mult, ca în vremea liceului, era veselă, așa o știam de mult. Era sufletul activităților noastre școlare. Nu s-a schimbat aproape deloc. Doar renunțase la celebrele cozi împletite și legate cu funde mari albe. Avea acum părul tuns bob („regulamentar”), ornamentat cu o șuviță căruntă.

            ‒ Fetelor, să vă povestesc ce am pățit la o clasă de  zecea! Aveam o lecție de aplicare a proprietățile logaritmilor la calculul unor expresii numerice. Pe fiecare bancă era cel puțin un exemplar al tabelelor de logaritmi. Voi știți cum decurge în mod normal o astfel de lecție. Nu vă spun ceea ce știți.

            ‒ Sigur ai tu ceva deosebit de povestit.

            ‒ Nu vă așteptați să țin aici o lecție. Ascultați!

            Lucreția se așeză comod pe scaun. Luă câteva înghițituri de pepsi și începu:

            ‒ Aveam un elev, Dulgheru, un tânăr neastâmpărat, bun la carte, săritor, harnic. Colegii lui îl admirau. Îl numeau Inginerul.

            ‒ A ajuns inginer? întreabă o colegă. 

            ‒ A urmat secția de subingineri. S-a angajat în fabrică. Nu avea condiții materiale să urmeze facultatea la Cluj.

            ‒ Spune mai departe!

            ‒ Am întrebat clasa, dacă e cineva dornic să vină la tablă. S-a anunțat Dulgheru. Am repetat proprietățile logaritmilor și modul în care se logaritmează o expresie. Ne-am propus să calculăm valoarea unei expresii care conținea mai multe operații și numere mari. Un elev a întrebat nemulțumit de ce trebuie să facem calcule cu numere cu multe cifre, când deja există calculatoare care le pot face.   

            ‒ Ca să vă dezvoltați priceperile de a calcula rapid, corect, să vă educați răbdarea, spiritul de observație, gândirea…

            ‒ Am înțeles.

            O vreme am lucrat în liniște. Dulgheru scria și spunea cu voce tare ce scrie.

            La un moment dat, se aude un murmur. Un elev se ridică și sesizează o greșeală. La o adunare. Concluzia? E necesară mai multă atenție la operații simple. Altfel, rezultatul operației inițiale va fi greșit.

            Dulgheru nu se pierde și spune:

            ‒Che confusione…

            Mai mulți elevi murmură continuarea cântecului care tocmai fusese prezentat de Ricchi e Poveri, la Festivalul de la Sanremo.

            Am liniștit clasa și le-am promis că în pauza mare, care urma, le permit să cânte și le povestesc ce s-a întâmplat în altă clasă.

            Am rezolvat ceea ce ne-am propus, am tras concluziile. Atenția concentrarea sunt obligatorii, pe lângă cunoștințe.

            ‒ Acum vreți să vă spun ce le-am povestit elevilor.

            ‒ Evident!

            ‒ Știți că tatăl meu a fost director la Școala Specială Ajutătore. Într-o zi, lipsea o profesoară. În locul ei, tata a intrat la oră. Totul a fost bine, până la un moment în care un elev n-a știut să răspundă la o întrebare și a spus „Obladi, oblada”. Atunci, întraga clasă a început să cânte. Tata le-a făcut semn celor 11-12 elevi să cânte mai încet, ca să nu-i deranjeze pe colegii din alte clase. Copii s-au conformat, dar la auzul clopoțelului au izbucnit.

             ‒ Sună a poveste.

          ‒ Da, dar evenimentul e consemnat în „Memoriile” tatălui meu, iar colegii lui cunosc întâmplarea. Cu copiii speciali trebuie să lucrezi altfel.

            ‒ Acei elevi erau mai cuminți decât cei de azi. Mergeam cu drag la școală. Evenimente de acest gen aveau loc rar.

            Discuțiile între colegi au continuat. Lucreția nu știa dacă merită să le răspundă celor care aveau altă părere sau să continue să fie înțelegătoare cu tinerii originali, sinceri.

 

Dragă Lavinia

 

Am început anul cu bine, dar e loc și de mai bine. Îți trimit prima schiță din acest an. Trebuie completată, dar mai încolo.

 

        Eu am reînceput să am vise ciudate. M-am trezit cu gândul să-i spun soțului meu să nu „guste” nimic. Poate e nevoie să vină după mine. Aveam senzația că nu voi rezista să stau atât în picioare. M-am dus la poștă și la un magazin din proximitate. M-am uitat pe raftul de sus și mi s-a părut că amețesc. Vânzătoarea a observat că mi s-a schimbat zâmbetul. Am luat marfa și veneam încet spre casă. Era rece, dar nu prea frig și aerul mi-a făcut bine. În casă, mi-am luat tratamentul pentru aceste stări ciudate: fasconal, ceva dulce și căldură, odihnă în pat. Am stat până după-amiază în pat. Deci, am scăpat ușor.

 

        Joi, m-am trezit cu durere de cap. Vremea...  Am ieșit în stradă să-mi dirijez soțul. Mașina e mare, iar carosabilul e cioplit. Toți vecinii merg cu grijă. Cert este că am alunecat pe noroi, mâzgă, încă se lucrează la capătul străzii. Am căzut peste șanț. M-am ridicat singură, dar mi-am forțat încheieturile mâinilor. A fost rău, urât.  Stânga fusese ruptă cu vreo zece ani în urmă. Așa că, tot efortul l-a suportat mâna bună, dreapta. Acum mă dureau amândouă. N-am fost la policlinică, nu voiam să vorbesc cu nimeni. Sunt convinsă că e suficientă odihna. 

 

Cu laptopul am reușit să mă descurc: mouse-ul stă bine în palmă, scriu cu un deget. Dar pot să citesc!

 

Acum, planific să scriu despre visurile premonitorii. Poate iese o povestire sf.

 

De fapt, personajul meu încă are probleme. Nu poate angaja o femeie care să o ajute în casă, domnul era menajat, ajutat, dar fiind în depresie, nu aude, nu pricepe, nu reține... Așa că, viața poate fi mai grea decât își închipuia. 

 

Să fim optimiste! 

Amintiri (schiță)

 

            În vara anului 1983, eram la Constanța, în vizită la nașii noștri.

            Până când nașa pregătea o gustare, nașul a decis să afle noutățile de la televizor. A dat peste o emisiune muzicală. N-am reținut decât câteva dintre comentariile nașului:

            ‒ Uite-l pe Cotabiță! Ce emoții are. Nu știe ce să facă cu mâinile, se plimbă de colo-colo, a transpirat deja…

            ‒ Mie îmi place vocea lui. Și cântecul e plăcut…

            ‒ Mie nu-mi place, spune nașul.

            Câteva minute a fost liniște. Apoi, Horia Moculescu a trecut la pian. Cânta „Un vis romantic”, o piesă interesantă. Voiam să ascult, dar nașul începe:

            ‒ N-are voce. Ascultă-l cum cântă! Parcă a venit de pe terenul de fotbal.

            ‒ N-are nici volumul, nici vârsta lui Cotabiță… Eu vreau să-l aud!

            ‒ Auzi! „N-am vrut să știi că te iubesc…!”, îl dublează nașul.

            ‒ Zău, nașule! Să-l ascultăm. Cântecul e interesant.

            ‒ Când termină, mă chemați de dincolo!

            Am reușit să ascultăm până la capăt. Cântecul fusese compus de Florin Bogardo, pe versurile lui Mihai Dumbravă, în 1965.

            Horia Moculescu era mai tânăr ca nașul cu 12 ani. Eu îl ascult și acum la radio. Nașul nu mai este de mult.

***

 

            Într-o seară, am dat întâmplător de o emisiune, la Radio România Cultural, care mi-a plăcut și pe care mi-am propus să o ascult și cu altă ocazie. Compozitorul, Horia Moculescu, și Radu Croitoru făceau o istorie a muzicii ușoare românești cu exemple și amintiri ale maestrului. Numele seralului?  MUSIC SHOW

***.

            În altă seară, căutând ceva pe youtube, am găsit: „ Întâlnire de gradul trei între doi titani ai muzicii ușoare românești 1965 - Florin Bogardo si Horia Moculescu!” Pentru cine dorește să vadă, dau link-ul. https://www.youtube.com/watch?v=ellzsWUOtTQ

 

Publicat Facebook 13 noi 25

La oftalmolog

 

            Cred că era în toamna anului 2000. Fiica mea m-a invitat la Alba Iulia, pentru că știa povestea mea cu ochelarii pe care îi primisem în 1996.

*

            Atunci când mi-am susținut lucrarea metodico - științifică pentru obținerea gradului I, am fost foarte obosită. În seara de dinaintea inspecției speciale, m-am ocupat de coptul drobului de miel, de gustări, apoi n-am mai putut să adorm. Foarte obosită, poate că am dormit două ore.

            După susținerea Lucrării, colegii au rămas într-o sală de clasă, unde au servit gustări și ceva de băut.

            M-am deplasat cu comisia într-o sală a cantinei, unde am luat masa. Bucătăreasa ne-a pregătit o ciorbă și o friptură. Am rămas mai mult timp cu musafirii, cu care am discutat despre foștii noștri profesori și colegi din anii studenției.

            Din vorbă în vorbă, am ajuns la o informație despre coca-cola. Conducătorul științific al lucrării mel spunea că ar fi bine să n-o beau, pentru că conține cafeină, doar „scrie pe etichetă”. Eu nu vedeam. Am mers cu sticla la o fereastră și atunci am găsit notița.

            ‒ Nu ai ochelari? mă  întreabă profesorul.

            ‒ Văd bine. Nu am avut probleme.

            Atunci m-am gândit că ar trebui să merg la un control. La lumină naturală vedeam, vedeam suficient de bine și noaptea …

            În timpul verii, am fost la Baia Mare și am primit ochelari cu care vedeam și scamele aței de cusut. Nu voiam să merg la control din cauza reținerii mele fată de atingerea ochilor, față de substanțele care se pun în ochi …

            Mi-am făcut ochelarii la Cugir. Acolo era tehnician un fost elev de-al meu.

*

            În anul 2000, fiica mea m-a sunat și mi-a spus că are nevoie de ochelari, dar nu vrea să meargă singură la control. Spunea că m-a programat și pe mine. Desigur, am fost de acord. Aveam ochelari de cinci ani, dar cineva se lăuda că trebui să-și schimbe des dioptriile ochelarilor.

            Am mers la un cabinet dotat cu aparate de ultimă generație, rețeta se dădea pe baza unui aparat ca un televizor. Doctorița mi-a cerut ochelarii și mi-a spus că nu sunt buni ochelarii mei. Spunea că trebuie dioptrii mai mici, dar și pentru distanță trebuie să port ochelari.

            M-am enervat, dar m-am stăpânit până când am ieșit în stradă. Acolo m-am dezlănțuit!

            ‒De când mă știu, văd foarte bine la distanță. Aproape era problema.

            Zicând asta, am amețit. Atunci erau niște șanțuri prin Cetate și n-aveam curaj să merg pe scândura pe care treceau ceilalți. Am trecut ținută de mână.

*

            Până când am ajuns la locuința fiicei noastre, am tot bombănit. M-am așezat pe un fotoliu, am luat o revistă, mi-am pus ochelarii și am început să răsfoiesc revista. Era pornit televizorul. Ginerele meu voia să facă o glumă:

            ‒ Puteți să citiți? Să aprindem lumina!

            ‒ Nu e nevoie. Văd!

            ‒ Dar doctorița…

            ‒ Las-o pe doctoriță! M-a enervat atât de rău că n-am mai văzut nimic!

            ‒ Și nu-ți mai faci ochelari?

            ‒ Nu! Merg la vară la Baia Mare și…

            ‒ Bine, cum vrei.     

*

            Când mi s-a rupt rama primilor ochelari, am mers la atelierul la care mi i-a făcut. Tehnicianul mi-a oferit o ramă elastică și mi-a pus lentile cum am vrut, citind un text de pe masa lui. Pentru calculator, mi-a făcut alți ochelari, cu dioptriile primilor mei ochelari.

*

            După ce m-am pensionat, am trecut într-o zi pe la școală. Bibliotecara mă întreabă cum văd cu ochelarii. Nu înțelegeam de ce mă întreabă. Mi-a spus că, în cancelarie, sunt specialiști și dau rețete de ochelari. Pot să și facă ochelari noi.

            Am mers acolo, aveau acel aparat la care vedeam un obiect care se apropia și se îndepărta. Apoi, mi-a atașat la o ramă mobilă lentile și mi-au dat un text. După câteva încercări, dna care s-a ocupat de mine a scris rețeta. Și mi-a propus să-mi facă ochelari. Am fost de acord, cu rama mea. Acei ochelari sunt buni și acum, la lumină bună.

*

            În 2016 mi s-a propus să revin la școală pentru câteva ore neacoperite cu profesor specialist. Atunci am avut norocul să vină doi tehnicieni dotați cu aparate și piese pentru ochelari. M-am prezentat cu dorința de a-mi face ochelari pentru distanță:

            ‒ Lucrez în acest an. Mă deranjează doar că nu știu de ce zâmbesc elevii din ultima bancă.

            ‒ Vă rog să-mi dați ochelarii!

            ‒ Am plecat la plimbare. I-am lăsat pe cartea pe care o citesc…

            ‒ Să vedem!

            Dna atașează lentile unei rame adaptabile și mă întreabă cum văd florile de lângă televizor. Le vedeam clar. Schimbă o lentilă:

            ‒ Cum e acum?

            ‒ Foarte bine!

            ‒ Bănuiesc că nu aveți ramă…

            ‒ Nu am avut ochelari pentru distanță. La televizor privesc cu +1,5.

            ‒ Am schimbat o lentilă. Aveți o mică problemă. Dar va fi foarte bine să purtați ochelari. Pentru depărtare.

            Am stabilit rama, metalică, ușoară, gri. Într-o săptămână, de 1 aprilie, aveam ochelarii gata. Văd perfect pe stradă sau la câțiva metri. Mă deranjează să mă uit la televizor. De aceea, îi port doar pe stradă.

            Cam complicat să ai trei perechi de ochelari, dar nu-i schimb prea des. Cei pentru laptop sunt buni pentru distanțe până la doi metri, cei pentru citit, cusut sunt buni pentru aproape, sub o jumătate de metru. Și pe cei mai vechi îi las lângă televizor.

 

Moneda

 

 

            Ionel o întreabă pe Ioana:

            ‒ Ai văzut că a apărut o monedă cu Carol I al României?

            ‒ Unde să văd?

            ‒ La televizor…

            ‒ M-am uitat la un film…

            ‒ Vezi pe internet!  Vreau și eu o monedă!

            ‒ Sigur! „Eu vreau!”, cum spunea nepotul… Și tu te supărai.  Ai răbdare! Când voi avea timp, voi căuta pe internet.

            A doua zi, de dimineață, Ioana caută pe Google. Găsește: „Carol I al României - cel mai renumit rege, un simbol al unității naționale și al progresului. Obțineți chiar acum în mod GRATUIT un memento cu înfățișarea acestui rege ilustru! Plătiți doar taxele de ambalare și expediere. Comandați chiar acum pe https://www.casademonede.ro/carol/”

            Ioana îi făcuse cont de poștă electronică lui Ionel, dar el nu a fost încântat și, fiindcă nu era folosită adresa de e-mail, yahoo a închis contul. Ioana voia să comande moneda, numai că soțul ei nu avea adresă. A făcut comanda pe adresa ei de e-mail, dar a completat datele lui Ionel. A scris numărul lui de telefon.

            În ziua următoare, Ionel a fost anunțat telefonic că i-a fost înregistrată comanda.

            Ioana avea de lucru în grădină și nu a observat că a venit curierul. Ionel a venit vesel să-i arate moneda.

            ‒ Ai plătit curierul?

            ‒ Nu spuneau că e gratis?

            ‒ Gratis e moneda, dar transportul trebuie achitat! Unde sunt hârtiile?

            ‒ Le-am aruncat.

            ‒ Fără să le citești?

            ‒ Nu vezi ce mărunt scrie? Nu văd bine.

            ‒ Unde sunt?

            ‒Uită-te acolo, pe masa din curte!

            Ioana luă teancul de hârtii, îl răsfoi și alese una.

            ‒ Uită-te aici. Avizul este deja completat. Trebuie să mergi la poștă, să achiți cât scrie acolo. Du-te liniștit, că fetele de la ghișeu scriu tot ce trebuie. Tu dai numai banii.

            ‒ Nu vrei să mergi tu?

            ‒ Tu nu poți? Ce comod ai devenit în ultima vreme!

            Ioana luă foaia cu formularul și spuse:

            ‒ Dacă tot plec în oraș, trec și pe la magazine. Nu mă întorc repede!

            La poștă nu erau clienți. Imediat, o funcționară luă formularul și ceru codul numeric personal.

            ‒ Crezi că n-am destule în cap? Să țin minte ceea ce găsesc în câteva secunde? Codul cui?

            ‒ Codul domnului.

            ‒ Să-l sun. Nu răspunde. Acum e ocupat.

            ‒ Așteptăm!

            ‒ Merg până la magazin și revin!

            Ioana ieși din clădirea poștei și sună un vecin. Acesta îi spuse că nu e acasă, e la lucru. Atunci, Ioana sună la o vecină. Nu-i răspunse.

            Sună din nou la Ionel. Nimic. Sună la altă vecină, care nu pleacă decât sâmbăta sau duminica la biserică.

            ‒ Bună dimineața, Mariana! Ce faci?

            ‒ Prin bucătărie…

            ‒ Te rog să-i spui soțului tău să meargă la noi, să-i spună lui Ionel să mă sune! Sunt la poștă și fetele îmi cer codul numeric personal…

            ‒ Imediat!

            Ioana merse la alt magazin, cu foaia și pixul în mână. Abia când ajunse la al treilea magazin își privi ceasul. Trecuseră mai bine de patru zeci de minute, când sună telefonul.

            ‒ Repede, codul numeric…        
            Ioana notă codul și, în timp ce mergea spre poștă, află de la Ionel de ce nu se putea vorbi cu el.  A vorbit cu fiica lui, cu medicul de familie, cu vecinul pe care l-a trimis Mariana… Încă mai crtedeți că bărbații vorbesc mai puțin decât femeile?

            Era aproape ora 10. Venea mașina poștei să ia corespondența.

            ‒ Veniți aici!, o chemă o funcționară. Nu codul domnului trebuie. E numele dumneavoastră.

            Ioana îi dădu cartea de identitate și nu se putu abține:

            ‒ Dacă știam că durează atât să obțin un cod, mergeam până acasă și  veneam într-un timp mai scurt.

            ‒ Și nici nu aveați nevoie de acest cod…

            ‒ Lăsați doamna Ioana, spuse prima funcționară, că faceți un lucru necesar. Dacă nu trimiteați banii, vă amendau pe dumneavoastră, nu pe domnul!

            ‒  Meritam! Dacă nu întrebam de ambalaj și factură, soțul meu nu plătea. El susține că moneda e gratis.

            E grea viața de pensionar! Nu mai vezi bine, nu știi ce formulare sunt, atenția nu mai e cum era înainte…

            Ioana era mulțumită că rezolvase o problemă și soțul ei era bucuros că are o monedă. Încă o monedă. Pentru prima, achitase curierului transportul și se aștepta să nu se schimbe procedura.

            „Bătrânețe, haine grele”, cânta Ionel prin curte. Cânta și făcea surcele.