luni, 8 august 2016

O întâmplare ciudată


             La mijlocul lunii iulie, pe Facebook a apărut un filmuleţ. Practic, pe Valsul Nr. 2, de  Dmitri Shostakovici erau proiectate imagini din filme. Mi-a atras atenţia partea din filmul „Ghepardul”. Şi m-au năpădit amintirile.
            Mă revăd în luna octombrie a anului 1965. Părinţii mei au fost de acord să-mi sărbătoresc ziua de naştere împreună cu colegii. În seara mult aşteptată. Invitaţii mi-au adus câte o atenţie. Cum tocmai apăruse romanul „Ghepardul” de Giuseppe Tomasi di Lampedusa, m-am trezit cu trei exemplare. Un singur invitat nu a venit, dar mi-a trimis „Gepardul” de rigoare.
            După câţiva ani, am luat din biblioteca părinţilor câteva cărţi, pe cele mai dragi, pe cele care aveau pentru mine o semnificaţie deosebită. Le-am mai mutat de câteva ori pe diferite rafturi ale bibliotecilor din casă… Nu mai ştiam pe unde sunt, dar eram convinsă că măcar un exemplar al cărţii este în raftul care adăpostea colecţia Biblioteca pentru toţi.
            Datorită Facebook-ului, amintirile din anii de liceu au revenit. Am căutat cartea. Am găsit-o şi am aşezat-o lângă laptop, cu intenţia de a o reciti.
N-am avut timp în acea seară. Am deschis a doua zi cartea şi am avut o mare surpriză: în interior, pe post de semn de carte, am găsit o scrisoare pe care mi-o trimisese mama în anul 1984. M-am bucurat foarte mult. Pe foaia îngălbenită de vreme am revăzut scrisul caligrafic, rotunjit, al mamei mele şi parcă o vedeam cât de atentă era cu toate detaliile. O rugasem să-mi dea două reţete. Mă interesa cum se face zacusca de fasole şi cum se face dulceaţa de smochine. Pentru că bunica, mama mamei, era la Vişeu, am primit de la sursa cea mai autorizată reţeta de dulceaţă, cu toate secretele necesare.
Am recitit scrisoarea. Am simţit parfumul acelor ani în care încercam să fiu o gospodină bună, chiar dacă eram mereu pe fugă. Am aflat şi ce fac pensionarii familiei, ce fac rudele din zona Vişeu şi cei din Dobrogea.  
Ştiam de scrisoare, folosisem reţetele, îmi reuşiseră preparatele, dar nu găsisem scrisoarea. Am mai făcut de câteva ori dulceaţă de smochine, dar mă bazasem pe memorie şi pe experienţa pe care o dobândisem între timp, făcând alte dulceţuri. Acum, scrisoarea a apărut  în exemplarul primit chiar de la doamna dirigintă, singurul pe care l-am păstrat din cele trei. Filele ei îngălbenite sunt prea mare provocare pentru ochii mei. Totuşi, o voi citi într-o zi cu soare.
În urmă cu o săptămână, am vorbit la telefon cu doamna dirigintă, fosta mea profesoară de matematică din liceu, Laurenţia Boldor, şi i-am povestit peripeţiile legate de carte şi scrisoare. Ne-am amintit de cunoştinţele comune, am vorbit despre şcoală, elevii de ieri şi de azi… Ne-am promis că vom ţine legătura.

2 comentarii:

cherie spunea...

Ce frumos !

Maria Tirenescu spunea...

Şi adevărat. Viaţa dă idei de scris.

Numai bine! Te mai aştept!
Maria