Moş Gerilă

         Se apropia vacanţa, prima noastră vacanţă de elevi. Tovarăşa învăţătoare ne-a repartizat poezii şi, în orele de muzică, făceam repetiţii pentru spectacolul care urma să aibă loc în ultima zi a trimestrului. La acel eveniment venea Moş Gerilă, personajul aşteptat atât de copii, cât şi de părinţii elevilor.

         Unii dintre colegii mei aveau poezii despre Moş Gerilă, alţii despre iarnă, despre şcoală... Poezia mea se referea la un brăduţ.

          Ne-am pregătit cu mult entuziasm, ştiam şi cântece... Elevii din celelalte clase pregătiseră alte momente artistice.

        În ultima zi a trimestrului, după ultima oră de curs, eram în curtea şcolii, în preajma unei scene construite din materialele aduse cu o zi înainte. Moş Gerilă se lăsa aşteptat. Era frig, zăpada era bătucită în curtea şcolii, dar în grădină avea mai mult de o palmă. Nişte băieţi au întrat în grădina şcolii şi au făcut bulgări. Se pregăteau pentru o bulgăreală înaintea vacanţei.

        În aplauzele copiilor, şi-a făcut apariţia Moş Gerilă, însoţit de directorul şcolii şi câteva persoane pe care nu le cunoşteam. Moşul a fost ajutat să urce pe scenă şi s-a aşezat pe scaunul de lângă bradul care fusese împodobit cu globuri, lănţişoare şi figurine din hârtie glasată, nuci poleite...

        Directorul l-a prezentat pe Moş, s-a adresat copiilor, le-a urat să aibă o vacanţă frumoasă şi le-a cerut să asculte în linişte şi să aplaude ceea ce le place din numerele micilor artişti.

       A început spectacolul. Noi, cei mai mici, eram foarte emoţionaţi. Unii dintre recitatori se poticneau, îi ajuta tovarăşa învăţătoare, alţii începeau să recite clar, răspicat, dar la ultima strofă se grăbeau de parcă voiau să scape de o mare greutate.

       A venit rândul meu. Am urcat cu curaj treptele, tovarăşa învăţătoare m-a întors cu faţa spre brad şi am început:

        „Brăduleţ micuţ, drăguţ,

        Ninge peste tine!

        Haide, hai în casa mea

        Unde-i cald şi bine!”

       În acest timp, trăgeam cu ochiul la Moş Gerilă. Mi s-a părut că nu sunt politicoasă, că ar trebui să privesc musafirul, nu bradul. De aceea, m-am răsucit puţin, l-am privit în ochi pe Moş şi am continuat.

        „Pom de Anul Nou te fac!

        O, ce bucurie!

        Cu beteală-am să te-mbrac

        Şi steluţe... o mie!”

        Tovarăşa învăţătoare mi-a şoptit să mă întorc spre brad. Am asculat-o şi am continuat:

        „Şi fetiţe, şi băieţi,

        Bătând din mânuţe,

        Vor juca şi-ţi vor cânta

        Cântece drăguţe.”

        Moş Gerilă mi-a mulţumit şi mi-a întins mâna. Am dat mâna cu el, privindu-i barba de lână, mustăţile şi sprâncenele stufoase. Am coborât apoi în fugă, aşteptând cu nerăbdare să le povestesc prietenelor despre descoperirea pe care am făcut-o.

         Spectacolul a continuat, dar eu eram ocupată să vorbesc cu colegele.

       La sfârşitul întâlnirii, Moş Gerilă ne-a mulţumit, ne-a lăudat şi ne-a urat „Vacanţă plăcută!”. Toate persoanele prezente au aplaudat.

        Moşul a plecat însoţit de cei cu care venise. Toţi copiii au primit câte o punguliţă cu câteva bomboane pentru pom şi o portocală.

       Am luat punguliţa şi am alergat spre Nina. Mă aştepta puţin mai departe de grămada de copii. Am împărţit cu ea ceea ce primisem de la Moş Gerilă. Nu i-am mai spus că Moşul care a venit la şcoală era un actor.

Din DE MÂNĂ CU TATA, cartea de amintiri aflată în lucru