La începutul lunii
iulie, familia Albu şi-a programat tăierea lemnelor. Cu o săptămână
în urmă, vorbiseră cu muncitorii care tăiau lemnele unui vecin.
Aceştia spuseseră că miercurea următoare nu au nimic planificat.
În ziua cu pricina, în
jurul orei opt, sosi Ion, omul care trebuia să-i ajute la căratul
butucilor, cel care îi ajuta de fiecare dată când aveau ceva mai
greu de făcut.
- Ce s-o fi întâmplat?
De ce nu vin ăia cu circularul? Bine am vorbit cu ei!
- Au telefon?
În acest timp, doamna
Ana adusese cartea de telefoane. Căutară după numele de familie,
nu ştiau prenumele proprietarului, şi după stradă. Aveau idee
unde locuia cel căutat.
Domnul Albu a înţeles
confuzia: proprietarul utilajului n-a sesizat că sunt numere
diferite pe aceeaşi stradă. În final, i-a asigurat că muncitorii
sosesc în cel mult două ore. Ion era obosit. Fusese cu o zi în
urmă la Alba Iulia şi ajunsese târziu acasă. A plecat să se
odihnească puţin, eventual să doarmă.
Înainte de ora 11,
muncitorii de pe circular terminaseră lucrul. A revenit şi Ion
pregătit să ajute la transportul butucilor în magazie.
Se mobilizaseră cu
toţii. Doamna avea de lucru şi la bucătărie, dar ajuta şi la
clăditul lemnelor în magazie sau la încărcatul roabei.
Era cald, oboseau
repede. Ritmul îl impunea Ion. El avea antrenament la operaţiunile
care presupuneau efort fizic susţinut. Încărca roaba şi căra
butucii de la poartă până în magazie.
Mircea le stivuia.
Clădise în trepte butucii. În porţiunile mai înalte, Ana îi
dădea câte un butuc. Magazia are aproape trei metri înălţime.
- Eu nu mai pot! Am
obosit! spunea Ana.
- Sigur că mai poţi!
- Am transpirat şi
aici e rece, e curent! Merită să fac o amigdalită?
Ion muncea cu spor. Ana
abia reuşea să îi dea lui Mircea butucii, înainte să sosească
Ion cu alt transport.
- Ioane, ştiu că eşti
puternic, eşti învăţat cu lucrul. Nu te mai grăbi, că eu nu pot
să lucrez în ritmul tău! Am obosit! Ştii bine că am lucrat
într-un birou, nu făceam efort fizic. În plus, acum sunt şi
pensionară de câţiva ani buni.
-
Am înţeles, Ană! Mergi de te odihneşte puţin! Mă ajută Ion!
Femeia s-a dus la
bucătărie să pregătească masa de prânz. A făcut
rapid o garnitură la friptură şi o salată de roşii.
Cei doi bărbaţi s-au
aşezat obosiţi la masa pregătită în curte, sub viţa de vie. Au
băut câte un păhărel de ţuică întoarsă. N-au fost în stare
să mănânce decât câte o farfurie de ciorbă de ardei umpluţi.
În Ardeal se face o ciorbă ca de perişoare, dar
amestecul ca pentru perişoare se pune în ardei. Se serveşte
cu smântână.
Fiindcă toţi erau
obosiţi, au decis să se odihnească o jumătate de oră. Tocmai
sosise trenul de la Alba Iulia. Era aproximativ două şi jumătate.
Ion a rămas în curte,
pe şezlongul aşezat la umbra viţei de vie. Ana şi Mircea au
preferat să intre în casă. Nu după mult timp, au auzit zgomotul
făcut de roabă. Au ieşit. Ion le-a povestit că n-a putut să
doarmă de muştele care îl tot ciupeau. Ana le-a servit câte o
ceaşcă de cafea şi şi-au reluat vechile activităţi.
- Mai sunt vreo şapte
roabe! spune la un moment dat Ion.
S-a dovedit a fi doar
cinci. Ana i-a lăsat pe bărbaţi să termine de transportat şi
stivuit lemnele şi ea a plecat la bucătărie.
Era cald, obosiseră...
Invitaţi la masă, cei doi n-au fost în stare să mănânce aproape
nimic. Ion a băut două căni cu vin în care şi-a turnat puţină
apă minerală, apoi a plecat.
În mijlocul curţii
rămăseseră două grămezi de rumeguş. Ana se uită la barometru.
Nu anunţa ploaie, chiar dacă muştele l-au necăjit pe Ion. Spuse
că se va ocupa dimineaţă de adunatul şi depozitatul rumeguşului.
Era prea obosită.
A doua zi, de dimineaţă,
Ana mătură curtea şi umplu doi saci de plastic cu rumeguş. Pe la
11 a avut o stare de nelinişte... Se gândea că era posibil să fi
răcit în magazie. Transpirase şi stătuse cam mult în curent.
Femeia a intrat în
casă, a luat o aspirină, a pornit laptopul să asculte Radio
România Actualităţi online, s-a acoperit cu o pătură. La un
moment dat, n-a mai auzit nimic. Aţipise.
Când s-a trezit, nu se
simţea bine. A mâncat câteva fructe, era foarte cald. Nu a mai
mers să adune rumeguşul rămas. A oprit laptopul şi a rămas să
mediteze în liniştea şi răcoarea camerei. Oricum, în starea în
care era, orice mişcare o deranja.
Câteva tunete au
trezit-o din meditaţie. Fereastra camerei în care se odihnea dădea
spre sud. Nu vedea nici un nor.
A ieşit. Pe partea de
sud, cerul era senin, dar în rest era negru. A făcut câteva
fotografii şi a fugit la barometru. Presiunea atmosferică era la
limita de vreme bună.
A dus un sac cu rumeguş.
Când a revenit după al doilea, vântul a început să sufle cu
putere. Se îndoiau şi se răsuceau pomii. Ana a alergat să închidă
ferestrele şi să adune ceea ce se putea uda de prin curte.
Trenul a sosit cu
întârziere. Ana şi-a spus că a trecut puţin peste ora 3. A
acoperit cu un sac de plastic roaba în care se afla rumeguşul
cernut şi a fugit în casă.
A început să picure şi
de afară se auzea un zgomot neobişnuit. Fiind descărcări
electrice, Ana s-a gândit că e mai bine să scoată din priză
laptopul. Când s-a aplecat, o bucăţică de grindină, cât un bob
de mazăre, a căzut pe covor. Fusese atât de concentrată să
strângă lucrurile din curte că nici nu observase grindina.
Privi pe geam. Poaia cu
grindină de dimensiuni mici răpăia pe frunzele pomilor şi
plantelor pe care ea le îngrijea cu pasiune. A făcut câteva
fotografii prin fereastră. Curtea era plină de boabe de grindină
cât mazărea. Apa de ploaie ducea frunze, crengi, mere mici căzute
în timpul furtunii, piersici verzi... Toată nebunia a durat mai
puţin de o jumătate de oră.
Ana a ieşit să vadă
urmările ploii. Încă mai erau boabe de grindină netopite. Pe
cimentul din curte erau fragmente de frunze, în special de viţă de
vie. Erau şi câţiva ciorchini rupţi. În mişcarea spre poartă,
apa a deplasat aşchiile care rămăseseră pe ciment. Ici, colo,
câteva piersici necoapte rămăseseră nemişcate. Sub mărul de
vară era ceva mai colorat. Au căzut, antrenate de vânt sau ploaie,
multe mere. Unele de spărseseră în momentul în care s-au lovit de
trotuar. Altele fuseseră deplasate de apa care se scurgea spre
poartă. Cele mai mari au rămas pe loc, oprind crenguţe şi frunze.
Femeia ieşi în stradă.
Nu era nici o vecină cu care să vorbească. Pe mijlocul străzii
cândva asfaltată şi îngrijită, curgea apă. De când se oprise
ploaia, debitul apei se micşorase. Ana voia să vadă râul. Era
destul de mare. Apa căra peturi, bucăţi de lemn, cutii,
ambalaje..., ca de cele mai multe ori când ploua. Nu era tulbure cum
fusese în urmă cu ceva vreme.
În mai puţin de o oră,
cerul s-a degajat, iar soarele ardea. Rumeguşul nu mai putea fi
depozitat. Trebuia să se usuce şi abia după aceea să fie dus în
magazie.
- Mircea, eu merg să
văd ce au fotografiat tinerii. Nu pot să adun rumeguşul.
- Bine, Ană! Eu mă uit
la televizor, să văd cum a fost pe la alţii.
Ana intră în casă şi
porni laptopul. Era curioasă să vadă ce fotografii au postat
prietenii ei din oraş. Cea mai interesantă fotografie a fost făcută
de un băiat care locuia le bloc. „Prinsese” un fulger. Celelalte
fotografii era comparabile cu ale ei.
În acea seară nu a mai
ieşit la poartă. Facebook-ul din stradă, aşa numeau vecinele
adunările lor de la poartă, funcţiona în special dimineaţa. Până
atunci, toată lumea aduna informaţii de la televizor, de pe
internet sau vorbind cu rude şi prieteni.
Ana vedea partea bună a
ploii. Grădina ei se înviorase. Va face ordine în dimineaţa
următoare!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu