Se
înserase. Irina era obosită, dar era o oboseală plăcută. Reuşise
să facă aproape tot ce îşi propusese de dimineaţă.
De ce
era bucuroasă? Pentru că, după doi ani în care au lucrat într-o
ţară din Vest, o vizita fratele ei, Mircea, însoţit de Livia,
soţia lui.
Musafirii
sosiseră după-amiază, la ora la care se bea „a doua cafea”.
Timp de câteva minute, vorbeau toţi, fiecare întreba, fiecare
încerca să răspundă... S-au aşezat la masa din curte, sub viţa
de vie şi atunci, în timp ce gustau din ţuica ardelenească de
prune, au început să discute cu calm.
Mircea
a avut un motiv mai important să vină în ţară. Aştepta să
devină bunic. Evenimentul s-a produs când el era acasă.
-
Povesteşte-ne cum a decurs evenimentul!, insista Irina.
-
No, cum să fie?! Vineri a fost la întâlnirea cu medicul ei. Cred
că medicul era puţin stresat, pentru că a trebuit să-şi amâne
plecarea în concediu pe care o planificase pentru duminică. Sanda
s-a agitat, s-a emoţionat şi, duminică devreme l-a sunat pe medic.
În scurt timp, copilul ţipa. Totul a decurs conform aşteptărilor.
-
Voi unde eraţi?
-
La spital! Unde să fim? Defilam pe coridor. Bine că totul a fost
cum trebuie!
-
Şi i-aţi dat un nume frumos: Tudor. Sperăm că veţi fi mândri de
el!
-
Şi acum suntem mândri! E un copil normal, ca lungime şi greutate,
mănâncă bine, este îngrijit cum trebuie, toţi se învârt în
jurul lui.
-
Să mai ciocnim un pahar! Să trăiască nepotul, să crească mare
şi deştept, iar voi să vă bucuraţi de el şi de copiii voştri!
Irina
aşeză pe masă preparate specifice sudului Ardealului. Toţi
povesteau, erau bucuroşi... Au băut şi cafeaua, încă puţină
dulceaţă de cireşe amare...
Soarele
apusese. Ar mai fi avut ce să-şi spună, dar musafirii aveau de
făcut un drum de două ore. S-au pregătit de plecare şi au promis
că la botez vor veni cu avionul, nu cu maşina.
Pupături,
urări, promisiuni... Şi musafirii au plecat.
Irina a
adunat de pe masă, a spălat vasele şi a plecat cu farfurioarele de
dulceaţă să le pună la locul lor, în vitrina din sufragerie. A
urcat treptele casei, a deschis uşa cu gândul la cele discutate cu
musafirii şi, în acel moment, motanul închis din greşeală în
hol, a zbughit-o afară. În trecere, s-a lovit de picioarele
stăpânei. La rândul ei, Irina s-a ferit să-l calce. Era întuneric
şi ea nu vedea. Cert este că Irina s-a dezechilibrat şi s-a întins
pe gresie ca un sac de porumb. Farfurioarele s-au împrăştiat şi,
alunecând, au ajuns sub canapeaua din hol.
Irina,
în pofida durerii, a început să râdă. Şi-a adunat papucii de
casă şi s-a ridicat anevoie. Atunci a sosit, alertat de zgomot,
soţul ei.
- Ce
s-a întâmplat?
- Îţi
aminteşti cum ne-am amuzat când ne-a spus mama ta că Skinny a
trântit-o? Pe mine m-a trântit Floricel. Nu l-am văzut.
-
Aşa-ţi trebuie. Tu l-ai învăţat să intre în casă!
- Nu
l-am văzut... Nu-i nimic! Să văd unde sunt farfurioarele!
După
ce Irina recuperă farfurioarele de sub canapea, merse la bucătărie
să le spele. Le examină cu atenţie. Nu erau ciobite.
- Vezi
ce porţelan bun se făcea acum treizeci de ani? Nici o urmă că
s-au lovit de gresie! Merg să le duc la loc. Râmân în sufragerie.
Trebuie să înceapă filmul.
În
pauza publicitară, Irina a vrut să meargă după o sticlă de apă
plată. S-a ridicat mai greu, dar ştia că se va recupera în scurt
timp. Era veselă. Asta era important.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu