Ziua Învăţătorului în veacul trecut

Îmi amintesc că înainte de anul 2000, Ziua învăţătorului se sărbătorea în 30 iunie. E drept că ea coincidea cu o sărbătoare creştină: Cei 12 Apostoli.

Aşteptam cu nerăbdare să mergem la „iarbă verde”. Dar asta se putea face numai dacă nu ploua. Amintirile mele sunt incomplete, dar emoţiile încă mă copleşesc.

Eram în clasa a doua. Tata ne adusese, într-o cutie de carton, pui de găină fără cloşcă şi ne-a spus că au fost clociţi de o maşină. Eram curioasă cum era posibil acest lucru şi m-am bucurat foarte mult când tata ne-a anunţat că Ziua învăţătorului se va sărbători la Ferma agro-zootehnică din oraş, aflată pe drumul spre Moisei, locul de provenienţă a puilor noştri.

Era o zi frumoasă. De dimineaţă, părinţii noştri au fost la o şedinţă cu toate cadrele didactice din raion. Noi am aşteptat cuminţi acasă. La amiază, am luat o pătură, o sacoşă cu câteva lucruri pe care mama le pusese de seara şi am plecat. În faţa şcolii ne aştepta un autobuz care ne-a dus la Fermă. Nu ne-a plăcut autobuzul, dar ne-am bucurat când am ajuns în livada de la marginea oraşului Vişeu de Sus.

Aproape de intrare, erau grătarele cu mititei şi lăzile cu bere sau suc. Lume multă, grupuri în jurul unor pături sau chiar pe iarbă. Tata a luat un carton cu mâncare, câteva sticle cu bere, două sucuri şi ne-am aşezat la umbra unui măr bătrân. Ne-a plăcut forma lui, coroana care atingea pământul. După ce am mâncat, am plecat la joacă. Erau şi alţi copii de cadre didactice cu care ne-am găsit imediat preocupări şi subiecte comune. Alergam prin livadă, admiram lucrurile ciudate, fructe sau forme mai puţin obişnuite.

La un moment dat, tata se apropie de noi:

- V-am promis că vă arăt „cloşca”. Am vorbit cu inginerul şi ne-a spus că ne primeşte. Dacă aveţi întrebări, el vă poate răspunde.

În câteva clipe, s-a adunat un grup destul de mare. Pe drum, le-am povestit celorlalţi copii despre puii noştri.

Am intrat într-o sală mare. Era cald acolo. Am văzut nişte mese cu sertare mari. Inginerul a tras un sertar şi am văzut ouăle puse la clocit. Ne-a spus că ouălor li se asigură temperatura şi umezeala ca sub o cloşcă, ne-a mai spus că, de două ori pe zi, ouăle sunt întoarse, că aşa face şi cloşca adevărată. După trei săptămâni, puii ies din găoace, sunt duşi la aprozar şi lumea îi cumpără.

Soarele a coborât după deal. Ne-am adunat lucrurile şi am plecat la autobuzul care ne-a dus acasă. Eram obosiţi, dar bucuroşi că am văzut livada, că ne-am cocoţat prin pomi, că am alergat şi am văzut clocitoarea. Fusese una dintre cele mai interesante zile de vacanţă.

***

În alt an, de Ziua învăţătorului, am fost pe Valea Vaserului.

Mocăniţa ne aştepta în gara Întreprinderii Forestiere de Exploatare şi Transport. Era un tren mai mic decât cele cu care mergeam la Constanţa, pe care îl vedeam uneori trecând pe linia ferată cu trei şine dintre râul Vaser şi gardul care mărginea curtea şcolii în care locuiam. (De ce trei şine? Pentru că una dintre şine era comună. Trenul normal, al C.F.R., folosea şinele din exterior. Mocăniţa, folosea şina din interior. Ecartamentul mocăniţei e de 76 cm.)

Vagonul de persoane în care eram noi, pe o parte erau cate două scaune, iar de partea cealaltă, era câte un scaun. Printre scaune se putea circula.

Pe platformă se aflau bărbaţii şi tinerii. Tot acolo era şi personalul de la restaurant, care aducea grătarele şi băutura. Aveam şi alte alimente: friptură, ouă fierte, brânză, prăjituri… Astea, în cazul în care grătarele nu sunt gata şi nouă, copiilor, ne e foame.

Ce ne-a plăcut la drum? Trenuleţul mergea încet. Acest lucru ne distra. Spuneam că putem să coborâm din tren, să culegem flori şi să ajungem trenul din urmă. De fapt, trenul urca pe o pantă destul de abruptă. Am tot auzit că vom opri la Novicior. Unii ar fi vrut să mergem la Făina, dar acolo nu era atât de mult spaţiu în apropierea liniei ferate. Pădurea coboară la Făina până lângă staţia C.F.F. (Căile Ferate Forestiere)

Locul în care am oprit ne-a plăcut mult. Era aproape de râul Vaser, într-o poiană cu puţine denivelări, cu pădurea destul de aproape. Era plăcut, nu prea cald, dar apa din râu era rece. Nu puteam face baie. Ne-am găsit alte activităţi. Am adunat flori, plante pentru ierbar şi ne-am jucat cu mingea. Şi am ascultat cântecul păsărilor.

Trenul cu care am urcat a mers până la Făina, a încărcat buşteni şi, după un timp, a coborât. Urma să ne ducă înapoi în oraş. Nu avea un orar strict cum au trenurile de la C.F.R.

Noi, copiii, eram obosiţi. Soarele abia se zărea printre brazi. Dar am văzut ce rol aveau roţile acelea mari de la capetele vagoanelor. Ni s-a spus că sunt frânele. Când trenul urcă, nu se folosesc, dar când trenul coboară, din când în când, trebuie să intervină muncitorii de la C.F.F. şi să acţioneze frânele. Altfel, trenul ar lua viteză prea mare şi ar putea sări de pe şine.

***

Când am absolvit clasa a şaptea, în 1963, am fost din nou la Fermă. De data asta, nu m-am mai urcat în pomi. Mi-au ajuns plimbarea, observaţiile pe care le-am făcut şi dezbaterile la care am participat. De atunci am câteva poze cu un grup de profesori. A fost ultima ocazie să văd Ferma.

După o zi frumoasă, încărcată cu emoţia întâlnirii cu dascălii din raionul Vişeu, am propus să ne întoarcem pe jos în oraş. Tata a fost de acord cu propunerea mea. Drumul era asfaltat şi cei 2-3 km nu depăşeau puterile noastre.

Am mers discutând, privind pomii din grădinile de la marginea şoselei, admirând culorile cerului, umbrele de pe asfalt, adunând flori de pe lângă garduri.

(O fotografie a oraşului Vişeu de Sus făcută din clădirea liceului, după 1960, anul dării în funcţiune.)

***

Acestea sunt cele mai frumoase amintiri legate de Ziua învăţătorului. Poate ar trebui să amintesc de momentele în care am participat la spectacole în cinstea evenimentului, la bucuria cu care am văzut Diploma care îi recunoştea tatălui meu calitatea de „învăţător fruntaş”.

După ce am absolvit facultatea, îmi amintesc de şedinţele festive la care nu ne criticau oficialităţile, de participarea la câteva întâlniri colegiale în cantina liceului sau la vreun restaurant din oraşul Cugir, eveniment pentru care, într-o vreme, li se reţinea de pe statul de plată 25 de lei, chiar şi celor care nu doreau să participe la întrunire.

Mai nou, nici nu mai ştim când se sărbătoreşte Ziua învăţătorului. S-a încercat înlocuirea ei cu Ziua educatorului, în 5 octombrie. Camera deputaţilor a adoptat proiectul de lege privind instituirea Zilei învăţătorului pe data de 5 iunie a fiecărui an. Cu toate acestea, aflu din presă, în multe judeţe dascălii îşi serbează ziua tot în 30 iunie.

Să ştii, măicuţa mea…

Când am venit de la şcoală, am găsit-o pe mama privind fotografii. Erau vechi, îngălbenite, decolorate Mi-a atras atenţia o fotografie de nuntă. Am luat-o. Nu am recunoscut persoanele.

- Cine sunt?
- Scrie pe dos.

Citesc: „Familiei Constantin Badea, cu aleasă consideraţie”.

- Nu e clar… A. Spătaru?
- Da, am luat poza de la Eforie, astă-vară. Mi-a dat-o tata.
- Ştii că vine Dan Spătaru la Vişeu? Am văzut afişul.
- De aceea căutam fotografia.

*

Lume multă. Sala plină. Mama şedea pe un scaun adus din sala de repetiţii. Am preferat să rămân în picioare.

Aflat la începutul carierei, Dan Spătaru a cântat printre primii. Aplaudat şi rechemat pe scenă, el reia cântecul „Măicuţa mea”.

Mama îmi face semn şi ne îndreptăm spre scena. Urcăm treptele şi intrăm în culise. Aşteptăm să se termine cântecul. Aplauze, Dan Spătaru iese din nou pe scenă, mulţumeşte publicului care cere bis. Mai cântă o strofă din cântec şi iese.

Mama îl opreşte:

- Vă rog să îmi daţi un autograf…
- Cu plăcere, dar nu am pe ce, nici cu ce…
- Eventual pe fotografia asta, spune mama şi scoate poza din poşetă. Vă dau şi stiloul meu.

Dan Spătaru rămâne mut. Priveşte poza, o priveşte pe mama, se uită şi la mine şi nu spune nimic. După câteva secunde, întreabă:

- De unde aveţi poza?
- De la tata. Îi cunoaşteţi pe miri?
- Sunt părinţii mei, şopteşte artistul.
- Tata a fost notar în Oltina şi a participat la nunta părinţilor dumneavoastră. Eu sunt născută în Tortoman, dar am locuit un timp la Oltina, unde erau bunicii din partea mamei…

Dan Spătaru se bucura că poate să schimbe câteva cuvinte cu cineva care cunoaşte Dobrogea. A scris pe dosul pozei: „În amintirea măicuţei mele” şi a semnat. I-am lăsat vorbind şi am plecat în sală.

De Ziua Internaţională a Femeii, Radio România a difuzat, aşa cum mă aşteptam, cântecul interpretat de Dan Spătaru. De mai bine de o lună mă gândeam să povestesc întâmplarea legată de acest cântec, de acest artist. Am revăzut de zeci de ori cu ochii minţii această scenă şi m-au urmărit cuvintele…

„Să ştii, măicuţa mea,
Că port icoana ta
În fiecare gând,
Oriunde şi oricând.
Te-aud cum îmi cântai,
Te văd cum îmi zâmbeai
Şi-ţi văd şi lacrima din ochi
Când, uneori, mă dojeneai.
Aş vrea să mă mai cerţi,
Aş vrea să mă mai ierţi,
Şi-n mângâierea ta,
Să-ţi simt iar dragostea.
Să-mi pară că îmi eşti
Şi azi alăturea,
Şi să m-auzi că-ţi mulţumesc, măicuţa mea!”

6 martie 2011

Spray cu aloe vera

Familia Georgescu de la etajul al doilea ne oferă de multe ori ocazia să râdem. Sunt simpatici, dar sunt destul de des în situaţii caraghioase. Ca acum câteva zile...

Doamna Georgescu, femeie în vârstă, are dureri de spate. Vecina de la parter se oferă să-i facă frecţie cu o alifie chinezească.

Luni, pe la ora 19, ea merge la familia Georgescu. Doamna e foarte mulţumită de frecţie. Se simte mai bine şi se mişcă mai uşor. Îi oferă vecinei un pahar cu bere, dar vecina refuză politicos:

- Nu te supăra, vecino! Mă doare gâtul. Nu pot să beau nimic rece. Dar, dacă vrei şi nu te superi, te rog să mă laşi să mă dau în gât cu spray-ul cu aloe vera pe care îl ai pe noptieră!
- Sigur, vecino! Dimineaţă am luat de la poştă pachetul trimis din Spania de fiica mea. Dacă spui că îţi face bine, dă-te!
- Dacă vrei, vin şi dimineaţă să te tratez.
- Dacă ai timp...
- Am, că sunt singură.
- Bine, te aştept după ora 8. Cu cafeaua.
- Voi fi punctuală! Noapte bună!
- Noapte bună, vecino!

Dimineaţă, la ora stabilită, vecina de la parter apasă butonul soneriei.

- Intră, spune din bucătărie, doamna Georgescu. Am făcut cafeaua.

Cele două femei beau cafea şi se pun la curent cu bârfele din bloc. Apoi, frecţia pentru care a venit „asistenta” de ocazie.

- Vecino, m-am simţit foarte bine după ce m-am dat cu spray. Te rog să îmi dai voie să mai dau o dată!
- Desigur, vecino!
- Vin şi deseară...
- Bine, te aştept.

Rămasă singură, doamna Georgescu merge la bucătărie. Se aude soneria. Deschide. Fiul doamnei:

- Sărut-mâna, mamă! Te mai doare spatele?
- Bine ai venit, Lică! Mă simt mai bine. Vecina de la parter îmi face frecţie.
- Şi cât îţi cere pentru serviciu?
- Vrea să-i dau voie să-şi dea în gât cu spray.
- Cu ce spray? De unde ai tu spray?
- Mi-a trimis soră-ta din Spania.
- Să văd şi eu!
- Uite aici!

Lică începe să râdă. Mama lui nu înţelege ce se întâmplă. Lică râde, nu-l poate opri. Zâmbeşte şi femeia.

- Mamă, spray-ul e cu aloe vera...
- Da, vecina spune că nu o mai doare gâtul...
- Dar e deodorant. Uite ce scrie aici „For Skin”.
- Dacă ea se tratează, dacă îi face bine, ce treabă ai tu? Măi, da’ ce deştepţi sunteţi voi, ăştia tineri!

Despre păpuşile mele

Păpuşile mele erau din ghips. Cele pe care le cumpăram cu un leu şi 50 de bani erau mai mari, dar mişcau numai mâinile. Celor care costau un leu şi 75 de bani le puteam roti şi picioarele, dar se stricau prea repede. Trebuia să lucrez cu grijă. Păpuşile mari aveau cel mult 12 cm, iar cele mici aveau 10 cm.

Le făceam hăinuţe din bucăţile de pânză pe care mi le dădeau doamnele care ne coseau rochiţe. Aveam şi bucăţi de material care rămâneau de la alţi clienţi. Croitoreasa îmi arata cum se face un tipar, dar eu lucram fără tipar. Apreciam destul de bine cât să tai din cârpă şi ce pot să fac. Tot eu coseam hăinuţele. Nu le tiveam. Nu era cazul nici să le spăl. Păpuşile mele nu se murdăreau. Eu eram curată pe mâini când mă jucam cu ele.

Într-o zi, Nina vrea să facă ceva dintr-o bucată frumos colorată. Fusese un buzunar. I-am arătat cum să croiască şi am lăsat-o să lucreze. Când am văzut ce a făcut, mi-a venit sa plâng. Făcuse un şorţuleţ. Din atât de mult material!

De atunci, ne-am separat cu păpuşile. Ea a rămas cu cele mai măricele, de 20 cm, făcute din cârpă, umplute cu rumeguş şi care aveau un cap din hârtie presată pictat frumos. Acele păpuşi erau mai rezistente. Singura grijă era să nu li se ude capul, că se cojea sau se deforma.

Nu ştiam cât era salariul mamei, nu ştiam cât e pensia tatălui meu. Şi nici nu mă interesa. Dar nu cred că merita să cheltuiesc banii pe păpuşile care se stricau repede. M-am gândit o vreme. Şi mi-a venit ideea: „Ce-ar fi să îmi fac singură păpuşi din cârpă?”

După serbarea de încheiere a anului şcolar, rămăsese în curtea şcolii scena din lemn. Acolo mă jucam cu păpuşile. Mama îmi dădea foarfecele, luam aţă, un ac şi cutiile de pantofi. Acum, aveam două cutii. Cerusem o bucată de pânză albă, mai mare, şi primisem o parte dintr-o faţă de pernă veche.

Mi-am organizat „atelierul”. Am luat o bucată pătrată de cârpă cu latura de 5 cm. Am pus în mijlocul ei nişte resturi, am legat cu aţă ceea ce spuneam că e capul unei păpuşi. Am învârtit apoi, în jurul capului, o bucată dreptunghiulară de cârpă şi am cusut capul de trunchi. Păpuşa mea nu avea mâini. Am luat un băţ din apropiere şi l-am legat în spatele păpuşii.

Era cam urâtă „păpuşa”, dar era a mea! Urma să o îmbrac. Cu hainele pe care i le-am făcut, nu arata rău. Era cheală. Dar am rezolvat problema: i-am pus un batic.

Cu timpul, m-am perfecţionat. Păpuşile pe care le făceam aveau păr, din aţă, mâini din pânză, aveau picioare… Învăţasem să fac şi pantaloni pentru prinţii pe care îi făceam. Confecţionam chiar şi pălării.

Fetele vecinilor veneau să vadă cu ce mă joc eu. Şi le făceam teatru de păpuşi. Încropeam pe loc un scenariu, doar ascultam teatru radiofonic şi „Noapte bună, copii!” la difuzorul din camera mare.

Cum îmi făceam temele

Primele teme de casă constau în bastonaşe, cârlige şi alte semne. Cred că erau plictisitoare.

La început, îmi luam caietele şi mă aşezam la masa din bucătărie. Acolo era mai multă lumină. Pe scaun, puneam o pernă. Astfel aveam asigurată înălţimea potrivită.

Tata lua ziarele şi se aşeza alături. Îşi „făcea lecţiile” împreună cu mine. Dacă oboseam, povesteam câteva minute. Întotdeauna, eu terminam de scris înainte ca tata să termine de citit Scânteia şi Pentru socialism, ziarul local.

Într-o zi, am luat ziarul şi am încercat să citesc. Ştiam numai câteva litere. L-am întrebat pe tata ce e şarpele acela, apoi am încercat să citesc. Nu mi-a reuşit, dar, cu puţin ajutor, am citit cel mai lung cuvânt de până atunci: socialism. Nu ştiam ce înseamnă, dar m-am bucurat că am citit.

După un timp, îmi scriam singură temele.

Într-o zi, doamna învăţătoare îi recomandă unui coleg să citească lecţia de zece ori, că numai aşa va învăţa să citească repede.

Am venit acasă. Am mâncat, m-am odihnit şi apoi am luat abecedarul. Am citit lecţia, însemnând pe marginea unui ziar de câte ori o citisem. La un moment dat, puteam să spun lecţia din memorie. M-am uitat la însemnări. Citisem de cinci ori. Nu avea rost să mai citesc. Ideea cu cititul de zece ori nu era pentru mine. Citisem lecţia de câteva ori în clasă. Era prea mult.

„Mai bine să mă joc cu păpuşile!”, îmi spun. Şi scot cutia de pantofi în care îmi pusesem păpuşile şi hainele pe care tot eu le făceam.