Sfârşit de octombrie

Azi, sunt liberă. Îmi invit nepoţelul la plimbare. Vreau să-i arăt cum este oraşul în acest sfârşit de octombrie.

Pe-o bancă de lemn,
adusă de vânt,
o frunză galbenă.

Nepoţelul meu, Lucian, mă întreabă din care copac a căzut frunza. Îi arăt teiul din apropiere. Mergem apoi să vedem şi alte frunze de tei. Culegem cele mai frumoase frunze, mari şi mici, simetrice sau „strâmbe”, cum spune Lucian.

În parc, printre frunzele galbene, se vede o frunză portocalie. „Bunico, şi aceasta e o frunză de tei?” „Nu, aceasta e o frunză de cireş.”

Mergem să culegem frunze aurii, stacojii şi maro.

Legănându-se
în bătaia vântului,
o frunză de arţar.

Cel mai mult îi plac nepoţelului meu frunzele de arţar. Sunt toate nuanţele de la galben pal până la roşu-maro.

După ce culegem destule frunze, mergem acasă. În faţa porţii, o frunză mare de viţă de vie. O luăm. Alcătuim un chip vesel pe „faţa” de viţă. Drept ochi, două castane. Drept nas, o frunză de cireş. Gura, trei frunze mici de păr.

„Bunico, aşa-i că mamei o să-i placă ce am făcut?”, mă întreabă. Nu aşteptă răspunsul. Aleargă să-şi cheme prietenii care să-i vadă „opera”.

Eu zăbovesc lângă poartă. Mă reţin amintirile din copilărie. Tare mult îmi mai plăcea să adun şi să admir frunze. Dar numai toamna.