Mama se înţelesese cu tanti Hermina să îmi brodeze o rochiţă pe care o
visam de când eram mică, de când, la Constanţa, bunica m-a învăţat să
dansez vals. Rochiţa visată era bleu, cu corsajul brodat la decolteu,
fără mâneci, dar cu marginea brodată, şi cu fusta largă. Urma să o coasă
tanti Geta, prietena mamei.
Am fost la magazin cu mama să
cumpărăm materialul. Eram foarte încântată şi nerăbdătoare să o văd
terminată. Nu era pentru o ocazie anume. Era doar o rochiţă de vară. Oricum, în anul următor i-o dădeam Ninei, pentru că nu mi-ar mai fi fost bună.
În foarte scurt timp, rochiţa era gata. Tanti Geta croise rochiţele,
una mie şi alta Ninei, îi dăduse doamnei Hermina bluziţele să facă
broderia, am făcut o probă şi adoua zi mă îmbrăcam cu noua rochiţă.
Când trebuia să ies în oraş, trimisă de mama, pentru a face mici
cumpărături sau să fiu mesager, nu erau telefoane, mă îmbrăcam cu
rochiţa bleu.
Într-o zi, am urcat în Parcul Central al oraşului.
Practic, nu eram în „misiune”. Pur şi simplu, mă plimbam. Am mers până
la foişor, nu era nimeni în parc, m-am decis să plec acasă.
Am
coborât pe trepte, nu pe drumul lateral, pe unde urcau persoanele care
nu puteau merge repede. M-am gândit că aş putea să alerg. Aşa am făcut.
Pe fiecare treaptă mi se potriveau doi paşi.
Alergând la vale, am luat viteză, paşii nu mi s-au mai potrivit cu treptele şi, pe ultima treaptă m-am întins pe burtă.
Eram obişnuită cu căzăturile, genunchii mei erau mereu plini de
zgârieturi. Cum aveam viteză mare, am alunecat mai bine de o jumătate de
metru pe treaptă. M-am ridicat. Nu mă dureau genunchii, chiar dacă
sângerau şi în ei pătrunseseră nisip şi pietricele. Am vrut să-mi scutur
de praf rochiţa. În faţă nu mai era nimic. Lateral atârna o bucată de
pânză albastră de culoarea cerului.
De emoţie, nu mă durea nimic,
dar îmi părea enorm de rău că deteriorasem mândreţe de rochiţă. Mai
aveam o problemă: „Cum să merg cu rochia ruptă printre oameni?”. Până
acasă aveam de mers câteva minute. Mi-am adunat restul de fustiţă, bine
că era largă, pe lângă mine şi, ţinând cu mâna stângă materialul, am
început să sar când pe un picior, când pe celălalt. Cine mă vedea credea
că mă joc. Cine să-şi pună întrebări la vederea unei fetiţe de noua ani
care sare pe stradă?
Ajunsă acasă, a trebuit să-i spun mamei pe unde am umblat.
- Mioriţo, ai stricat bunătate de rochie! Ai purtat-o doar atâtea zile câte au fost necesare să o terminăm! Cum ai reuşit?
I-am povestit mamei ce am făcut. Mi-am spălat genunchii şi stăteam supărată.
Nu m-au certat nici mama, care era mai iute din fire, nici tata. Mătuşa
a râs. Toţi au apreciat că părerea mea de rău şi învăţătura cu care am
rămas sunt suficiente.
(Fotografia este relativ recentă, postată
de prietenii din Vişeul de Sus pe pagina "Vişeul pentru nostalgici".
Sper să nu se supere!)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu