duminică, 23 iulie 2017

O întâmplare din ora de fizică

Clasa a opta, primul nostru an de liceu. Aveam colegi nu numai din raionul Vişeu, ci şi din alte părţi ale regiunii. La sfârşitul primului trimestru, deja ne acomodaserăm cu profesorii, ne cunoşteam destul de bine colegii, ştiam că trebuie să vină în şcoală câţiva profesori care, imediat după examenul de licenţă, au fost încorporaţi.

La început, orele de fizică erau ţinute de doamna profesoară Cornelia Cădaru, diriginta noastră din clasa a cincea. În trimestrul al doilea, la fizică a venit Gheorghe Pop. El era sobru, nu zâmbea niciodată, părea că vrea să păstreze distanţa faţă de elevi. Doamna profesoară avea alt stil. Învăţam cu plăcere fizică.

Printre elevii veniţi din şcolile apropiate era şi o fată slăbuţă, timidă, cuminte. Nu ieşea în evidenţă. Avea, ca orice fetiţă de la ţară, părul lung. Îl purta în codiţe, nefiind bogat, îl împletea şi îl aduna la ceafă într-un fel de coc. Într-o zi, legătura unei codiţe cedase şi Tereza s-a apucat să-şi refacă coafura. Şnurul cu care fusese legat părul rămăsese pe bancă.

La tablă se afla un elev care răspundea cu poticneli. Profesorul ne cerea să completăm, să corectăm răspunsul colegului. Tereza era ocupată, nu intenţiona să răspundă. Neatenţi erau mai mulţi colegi. Cel din spatele Terezei se întinde şi ia bucăţica de pânză tăiată dintr-o cravată veche, o aşează pe banca din spatele lui şi spune: „Ni, zermele!” Zermele, în graiul maramureşean, însemna şarpe. Ceea ce servea legării codiţei colegei mele te putea duce cu gândul la un şarpe.

„Zermele” a fost plimbat până la ultima bancă, apoi a trecut pe ultima bancă a rândului pe care stăteam eu. Tereza terminase de împletit codiţa şi nu o putea lega. Bucată de material înainta. Ajunsese la banca mea.Am luat-o şi m-am întins să i-o dau: băncile noastre erau apropiate.

Sesizând mişcarea neobişnuită, profesorul mă întreabă: „Ce se întâmplă acolo?”. Mă ridic şi răspund pe un ton serios: „Mă fac colegele să râd...”. În acea clipă, colega de bancă, Ioana, pufneşte în râs. Zâmbesc reţinut şi eu. Profesorul spune: „Afară! Amândouă!”.
Ce era să fac? Am ieşit plănuind s-o cert pe Ioana. Din cauza ei, eram dată afară de la oră. Nu ştiu ce i-am spus. Ea a rămas lângă uşa clasei, iar eu m-am îndepărtat. Sala noastră era aproape de sala profesorală şi oricând putea să treacă vreun profesor şi să mă întrebe ce caut pe coridor în timpul orei. Îmi era ruşine. Eram şefa clasei şi trebuia să fiu model...

Când căutam o soluţie, din clasa vecină iese o elevă. O întreb ce oră au. Îmi spune că au educaţie fizică, toată clasa e la stadion. Sunt în sală numai elevii de serviciu. Profit de situaţie şi intru.

Când sună de ieşire sosesc de la stadion colegii din a opta C. Eu ies. Maria, colega mea de clasă mă ia la întrebări: „Pe unde ai umblat?”, „Am fost alături...”, „Profesorul m-a trimis să vă chem la predarea lecţiei. Nu te-am găsit.” Îmi spune ce lecţie au făcut şi deja îmi făceam planul să citesc din carte. Voiam să mă prezint în ora următoare pregătită.

Învăţasem din manual. Nu mi-a părut de loc grea lecţia despre acceleraţia centripetă. A fost chiar amuzant. Am aflat de ce, la gradiniţă, n-am păţit nimic atunci când m-am dat cu calul, leagănul, peste cap.

În timpul orei, mă aşteptam să fiu chemată la tablă. Nu ştiam cum va reacţiona profesorul. Am răspuns la întrebările pe care le-a adresat întregii clase, la cele la care n-au ştiut colegii mei. În final, lucrurile au intrat pe făgaşul firesc. Am participat, la scurt timp, la faza pe şcoală a olimpiadei de fizică. Nimeni nu era supărat.

( Textul va fi inclus într-o carte de amintiri din timpul liceului. )



2 comentarii:

Marian C Ghilea spunea...

Un text interesant, un proiect interesant ☺.

Maria Tirenescu spunea...

Voi relua ideea într-o carte de amintiri.