Episodul al treilea

 (Acest text vine în continuarea textului Furia şi De-a râsu'-plânsu' publicate pe blog)

            A trecut iarna, a venit primăvara şi locuitorii străzii de lângă râu erau tot nemulţumiţi. Ana voia o maşină de spălat automată. Îi era din ce în ce mai greu să stoarcă obiectele sintetice sau mari. Înainte de ploaie o durea mâna pe care şi-o rupsese, ca multe pensionare active, imediat ce a trecut de şaizeci de ani. Maşina ei de spălat pe care o avea de  peste un sfert de veac nu putea fi reparată pentru că fabrica renunţase la acel model. De ce nu şi-a cumpărat până acum maşină nouă? Pentru că, deşi construise a doua fosă septică, pe lângă râu erau multe izvoare care le umpleau în scurt timp.

            Într-o zi, înainte de Paşti, Ana auzi zgomot de maşină grea. Aproape involuntar privi spre poartă. Trecea vidanjera. Îşi spuse în gând că vreo vecină a spălat cam mult.

            A trecut încă o săptămână. Alt vecin îl căuta pe şoferul vidanjerei. În drum spre I.G.O., se întâlni cu un prieten căruia îi spuse ce necazuri are.

            - Măi, ce fraieri sunteţi! În publicaţia oraşului scrie că strada voastră e racordată la reţeaua de canalizare.

            - Bine, măi Diţă, da noi nu avem legături şi nici nu ne-a spus nimeni că ne putem racorda! Dacă e o altă minciună în ziar?

            - Ai rămas cu mintea în trecut…

            - Tu crezi tot ce auzi? Nu vezi ce e pe televiziuni?

            - Mai bine ai merge şi ai cere să vină utilajul şi ţi-ai rezolva problema!

            Furios, a organizat o şedinţă de lucru cu câţiva vecini. Ce simplu era! În câteva zile, vor semna cererile şi vor termina lucrarea.

Mai rămânea să cureţe strada de pământul de pe asfalt. Încă se mai gândesc dacă vor apărea muncitorii care să le asfalteze strada sau ar trebui să înceapă să adune fiecare pe sectorul lui.

(VIDANJÉRĂ, vidanjere, s. f. Automobil utilitar prevăzut cu echipamentele necesare efectuării operațiunii de vidanjare; vidanjă; impropriu, denumit și vidanjor.)

De-a râsu’-plânsu’

             Într-o zi de iulie, pe strada liniştită de lângă râu, se auzea zgomot de motor. Profesorul Paraschivescu ieşi să vadă ce se întâmplă. Ana privea de la fereastră.

            - Au venit să repare ce au lăsat moldovenii în urmă în primăvară.

            - Măcar de-ar termina canalizarea! Strada asta e atât de urâtă de câţiva ani!

            - A fost şi primarul pe aici, dar numai în anul în care a fost reales. Acum are alte priorităţi.

            - Nu mai ştii ce a spus? Că degeaba repară strada înainte de a face canalizarea, că iar trebuie să spargă…

            - Acum e foarte frumos!

            - Măcar cei pe care i-au angajat să termine  lucrarea să muncească mai bine!

            - Să sperăm!

            Nu după mult timp, se auzi soneria. Ana merse la poartă.

            - Doamnă, m-a trimis şefa să vă rog să ne împrumutaţi cu o scară. Spunea că de aici au luat şi cei care au lucrat înaintea noastră.

            - Hai cu mine! Scara e în magazie. Sper că nu vrei să o car eu!

            - Vai, doamnă! Sigur că o duc eu.

            - Când nu mai aveţi nevoie de scară, o aduceţi şi o rezemaţi de garaj. Poate şi mâine vă trebuie. Sunaţi la sonerie, că eu nu stau lângă poartă. Poate sunt în bucătărie sau în gradină…

            - Bine, doamnă, aşa facem!

            Ana l-a condus şi i-a arătat muncitorului scara. Acesta o luă şi plecă. Abia spre seară o aduse înapoi, şi, după ce sună la sonerie, o rezemă de peretele garajului.

            A doua zi, puţin după ora opt, acelaşi muncitor suna la poarta profesorului. De la fereastră, Ana îi spuse că poarta e descuiată şi poate să ia scara.

            Când scara era rezemată ca în ziua precedentă, Ana îi spuse muncitorului:

            - Am văzut şi ieri că scara e udă la un capăt.

            - Da, intrăm în canal să verificăm…

            - Ştiu ce faceţi. Mi se pare ciudat că puneţi scara invers.

            - Cum invers?

            - Capătul care trebuie să fie sus e ud. Vă imaginaţi că eu mă urc cu papucii de plajă pe sârma asta?

            Muncitorul era surprins. Nu înţelegea.

            - Ca să nu se desfacă scara, vezi, sunt două legături de sârmă. Astea sunt sub fuştei. Rolul lor e foarte bine stabilit. Nu trebuie să-l jeneze pe cel care foloseşte scara. Deci, sârma trebuie să fie sub fuşteiul pe care e piciorul…

            - Aveţi dreptate, doamnă!

            În ziua următoare, când se întorceau din oraş, Ana zări pe fereastra maşinii o femeia cu un pulover violet, destul de lung, care fuma şi vorbea gros.

            - Asta o fi şefa  de care zicea omul ăla nervos.

            - Sigur.

- Acum o văd prima dată.

- Fumează ca un turc. De fapt, noua echipă care lucrează la canalizare e formată din turci. Încearcă să dreagă ce au greşit moldovenii.

- De aceea pun scara cu capul în jos?

- Nu sunt atenţi nici ăştia.

 Noua echipă a lucrat un timp. Din când în când, îi cereau domnului Paraschivescu câte o lopată, câte un claşte sau câte un cuţit. 
            - Nu vă dau nici unelte şefii voştri?
           - Nu, cum să lucrăm aşa?
           - Sper că nu vreţi să vă dau şi bilete la film...
           - Nu, nu vă supăraţi pe noi! Chiar nu ne asigură nici măcar uneltele.

         Muncitorii au verificat dacă apa curge prin canal. Zona din partea de sus a străzii funcţiona, cea de jos era bună, dar partea din mijloc avea o gâtuitură. Au adus utilaje, au săpat din nou, au reparat… Pe stradă era linişte numai în timpul în care muncitorii erau la masă.

Într-o zi, muncitorii erau foarte agitaţi. Aşteptau recepţia. Au sosit câteva persoane îmbrăcate în costume, cu cravate, cu serviete şi mape, cu dosare cu schiţe. O zi întreagă au verificat, au discutat, apa a curs şi pe stradă. Delegaţia a plecat, muncitorii au plecat, dar canalizarea nu funcţionează.

- Că nu funcţionează canalizarea nu mă deranjează atât de mult cât mă deranjează modul în care arată strada noastră! Acum câţiva ani copiii puteau să înveţe să meargă cu bicicletă, strada avea asfalt foarte bun.

- Aveţi dreptate, nepotul meu aici era în siguranţă. Nu erau nici maşini de care să se ferească.

- Ajungeam cu pantofii curaţi la serviciu. Acum, dacă vreau să ajung  cu ei curaţi în oraş, trebuie să merg cu maşina.

- Vedeţi cât de repede se murdăresc maşinile? Şi cum se joacă cei mici? În loc să meargă cu trotinetele, cu bicicletele, în loc să se joace cu mingea, ei se joacă de-a bucătarii, de-a şantierul naval.

- Când plouă, toată strada e un pârâu. După ploaie, alunecăm şi ne murdărim pe lutul acesta care a rămas pe stradă.

- Am auzit ca primarul nu a semnat recepţia. Le-a cerut să aducă străzile la forma în care au fost. Uitaţi-vă că asfaltul e acoperit în cea mai mare parte. Apa nu mai curge pe lângă borduri.

- Mie îmi intră apa din stradă în curte. Nu e normal!

- Multe nu sunt normale azi!

Discuţiile ar fi continuat, dar vecinii au stabilit că e ora jurnalului de seară la televizor. Aşa că, au plecat să vadă cât de bine e la alţii.     

Continuare la Furia, care poate fi citită aici:
http://literatoamna.blogspot.ro/2014/03/furia.html

Dialogul continuă

Credeţi că problemele s-au sfârşit? Vă înşelaţi! După un somn agitat, doamna scrie un comentariu puţin mai vesel. „Dimineaţa altfel se vede lumea. Mă amuză ideea de a-l vedea pe tânărul, activul, sportivul care m-a admonestat, stând pe malul râului şi încurajându-ne, pe mine şi pe alţi vecini pensionari, cu: «Hai, mai repede, puturoşilor! Acum se întunecă şi voi n-aţi terminat de adunat gunoaiele ţiganilor! Nici măcar din haltă!»”

După o oră, apare tânărul S. „La mine vă referiţi?” Replica doamnei: „Corespundeţi descrierii?” .”Cred că vă plictisiţi tare. Vă las că trebuie să muncesc să plătesc pensiile vârstnicilor.”

Doamna, supărată, adaugă: „Munciţi! Că şi noi am muncit! Am avut o duminică liberă pe lună.” Replica vine rapid: „Cam mult aveaţi liber!!! Dar dvs în loc să vă arătaţi colţii către cei care îşi bat joc de acest oraş, vă «luaţi în gură» cu mine. Ar trebuii să aveţi mai multă cultură. Şi încă ceva, Dvs nu munceaţi pentru noi, sub nici o formă, ba chiar mai mult , daca puteaţi ne-aţi fi aruncat la câini doar să o duceţi voi mai bine.”

Citesc şi nu-mi vine să cred. Tânărul ăsta e o excepţie. Sau e vorba de obrăznicia timidului, aşa sunt cunoscute în psihologie manifestările de curaj ocazional. Mă întreb dacă greşelile de ortografie sunt datorate „bogatei” lui culturi sau doar iritării. Mă gândesc şi că acel tânăr uită că profesorii, cadrele didactice îşi îndreaptă toate cunoştinţele şi priceperea chiar spre generaţia tânără, că din ceea ce fac pentru educarea lor îşi câştigă pâinea. De data asta, nu prea are cui să-i explice. Omul e prea pornit. Cu siguranţă, are nişte frustrări.

Doamna încearcă să explice: „Domnule, eu «nu mă iau în gură» cu nimeni! Expresia asta nu dovedeşte cultură. Din contra. Face parte din alt limbaj decât cel academic. Apoi, ce cultură aveţi dumneavoastră dacă vă permiteţi să dispreţuiţi o persoana pe care n-o cunoaşteţi? Aveţi dreptate! N-am muncit pentru dv.! Am muncit pentru societate!”

Tânărul continuă: „Meritaţi toate laudele! Oare dvs mă cunoaşteţi?”

Ce să mai explice doamna? De când e lumea, tinerii îi cunosc pe cei mai mari ca ei şi că oamenii în vârstă n-au posibilitatea să-i ştie pe toţi copiii apăruţi după ei.

„Nu, dar văd ca intraţi pe Facebook în timpul serviciului. Alţii nu au voie. Nu vă pot cunoaşte din cauza profilului enigmatic de aici.”

Tânărul nu se lasă: „Aşa este. Aveţi dreptate. Ruşine mie că am studiat atâţia ani ca să am un loc bun de muncă. Urmează un zâmbăreţ :)

„Pentru dv. aţi studiat. Înseamnă ca înţelegeţi ce spun!”

În fârşit, tânărul vrea să pară inteligent, cult. Replica lui: „Cvasi.”

Rămâne să trag concluziile şi să le scriu cu altă ocazie.

Cine eşti dumneata, domnule Sorge?

Am crezut întotdeauna că sunt un om normal, chiar dacă alţii cred că sunt original. Vă spun de la început că nu suport să primesc ordine, nu admit să fiu luat peste picior de fiecine fără să răspund şi mai am câteva pretenţii.

Mai ieri, pe Facebook, un tinerel intra într-o conversaţie pe pagina unui prieten comun. Parcă explodase când titularul paginii scria că a mai primit fotografii de genul celor postate de el. Citez: „Vă daţi seama şi cât interes e din partea celor care v-au trimis locaţiile. În loc să spună că la următoarea acţiune vin şi ei, dânşii vă spun unde să mergeţi. Ruşinică mare.”

Doamnelor, domnilor, ce credeţi că s-a întâmplat în continuare? O doamnă a răspuns:  „Floarea numită Bunul simţ nu creşte pe garduri. Cei care locuim lângă râu adunăm tot ce aruncă trecătorii în dreptul caselor noastre, dar nu cred că putem aduna ceea ce se arunca în râu sau în jurul lui. Mă opresc aici, dar aş putea vorbi ore întregi pe acest subiect. Norocul meu şi al multora e acela că sunt prea ocupată!”

Ce credeţi că răspunde tinerelul? „Cu toţii suntem ocupaţi.” Corect, dar a scris acest lucru fără să admită că nu oricine poate participa la acţiune.

Cineva vine cu o idee: „Ar fi bună o cameră video în zonă şi apoi postarea pe NET sau popularizarea în publicaţiile locale...”

Doamna are o propunere: „Domule S, dacă vreţi să vorbim, e mai bine să găsim alt spaţiu, în care să pot fi şi eu ironică. Nu vorbiţi fără să cunoaşteţi situaţia!”

Domnul S o asigură pe doamnă: „Puteţi fi oricât de ironică doriţi. Vă las să dominaţi!”, după care titularul intervine: „Lăsaţi să treacă duminica, vă rog!”, iar S scrie că el a terminat.

Întrucât scrierea pe tastatura calculatorului durează, doamna postează: „Nu vreau să domin! Am pretenţia să purtaţi o discuţie fără să-i acuzaţi pe alţii de pasivitate sau de lipsa abilităţilor de alpinişti.”

Aici, comentariile se sfârşesc.

Citesc şi mă mir. O cunosc pe doamna respectivă. Ştiu cât era de activă şi categorică. Mi-a povestit cum le pretindea elevilor ei să-şi lase băncile şi clasele curate la plecare. Ştiu cum îi conducea la practica agricolă, lucrând cot la cot cu ei, ştiu cum mergeau în unele duminici cu elevii la curăţat păşuni la Vinerea, ştiu! Ştiu că ea considera că e datoria ei să îi înveţe pe elevi ceea ce erau datori părinţii copiilor să-i înveţe. Ştiu ce discuţii avea cu elevii. Şi acum, când e pensionară, o persoană activă se trezeşte să o critice, să o acuze că nu participă la acţiunile de ecologizare a râului?

Stau şi mă gândesc cum i-ar sta doamnei să coboare lângă râu, să adune gunoaiele copiilor celor pe care i-a învăţat să fie ordonaţi? E drept că tinerii nu o cunosc, dar s-ar distra să vadă un astfel de spectacol.

Gândindu-mă la această situaţie, mi-am pus întrebarea: „Cine eşti dumneata, domnule Sorge?”. Am intrat în pagina lui S curios să aflu cu ce se ocupă, ce vârstă are… Am aflat că e motociclist, aşa cum îi stă bine unui spion, nu şi-a completat profilul pe Facebook. Dar, spre deosebire de autenticul Sorge, acest S nu a fost curios să afle cui îi „face morală” pe Facebook. Bine că nu a dat peste altă persoană timidă!

Recompensa

În clasa a şasea, în clasa noastră au venit două fete: Maria, fiica unui activist de partid din Ruscova, şi Parasca, verişoara ei, de aceeaşi vârstă. La oraş se făcea mai multă carte ca la ţară. În plus, aveau ocazia să înveţe corect limba română.

Când aveam mai puţine ore, mergeam la fete să povestim. Locuiau în clădirea Comisariatului militar, în două camere. În curte era o fântână şi mi se părea interesant acel loc aflat în apropierea stadionului. Cu Parasca am încercat să vorbesc folosindu-mă de bruma de limbă rusă pe care o învăţasem în anul precedent. Am aflat că fetele vorbesc limba ucraineană, mai exact, sunt ruşte. Bănuiam că există o legătură între Ruscova şi naţionalitatea lor. M-au învăţat un cântec.

Cuvintele sunt aici:

„Я шахтарочка сама,

Звуть мене Маруся.

В мене чорних брів нема,

Та я не журюся.

Шахтарочка, молодесенька,

В мене чорних брів нема,

Та я не журюся.”

            Am înţeles, apelând la limba rusă, unde молодой шахтёр înseamnă tânăr miner, că e vorba de Marusia, o tânără mineriţă.

În acea vreme, se organizau grupe de întrajutorare. Din grupa mea făceau parte Victor Ulici, fiul unui activist de partid, Maria şi Parasca. Cu Victor fusesem colegă din primii ani de şcoală. Era mai neatent, se juca şi în timpul orelor, dar ştiam cum să vorbesc cu el. Cu fetele, trebuia să consum mai mult timp. Parasca era mai deschisă, răspundea şi întreba, când nu înţelegea cuvântul. Maria era tăcută, dar Parasca îi traducea şi îi explica, dacă era cazul.

Când aveam o temă grea, ne întâlneam în casa lui Victor, unde era mai mult spaţiu, şi rezolvam problemele.

Într-o zi, domnul profesor Grigore Pop ne-a dat ca temă să scriem o compunere care să se refere la Pietrosul Rodnei. Am discutat în clasă, dar nu era foarte uşor, cel puţin pentru colegii din grupa mea. Ne-am întâlnit toţi patru, am început să lucrăm. Eram preocupată ca lucrările colegilor mei să nu aibă acelaşi conţinut. Nu a fost simplu. În mare parte, cele trei compuneri erau făcute de mine.

Tema la geometrie a fost mai simplă, scriau acelaşi lucru.

Am ajuns acasă când se înserase. Nu mai aveam chef de teme. Am scris repede tema la geometrie, am învăţat la celelalte materii şi am uitat pur şi simplu de tema de la limba română.

Dimineaţă, când îmi făceam ghiozdanul, mi-am amintit de compunere. Nu mai aveam timp să scriu. Am scris un început, dar trebuia să fug. La şcoală, până când intrau profesorii în clasă, până când făceau prezenţa, scriam de zor la temă. Limba română aveam după pauza mare. Am avut noroc? Poate.

Profesorul a numit câţiva elevi să citească tema. Nu era încântat de ceea ce a auzit. Mi-a cerut şi mie să citesc. Am început cam timid, lucru sesizat şi de colegi. Unii ştiau că mi-am scris în recreaţii compunerea.

Profesorul se plimba prin clasă. Nu ştiam dacă mă ascultă sau nu. Când am spus: „codrul de brad ascundea haiducii la poalele lui”,  profesorul s-a oprit şi am simţit că e atent. Am prins curaj şi am citit până la capăt. Am terminat într-un mod neaşteptat, cam abrupt.

- Asta a fost tot?

- Atât am scris.

Profesorul a deschis catalogul şi a repetat „codrul de brad ascundea haiducii la poalele lui”. A făcut o pauză şi a spus:

- Pentru azi, ai un zece.

Şi, văzând nedumerirea elevilor, a continuat:

- Dacă, din vârful Pietrosului, ne-am uita seara spre Vişeu, am vedea oraşul nostru ca un muşuroi pe care s-au aşezat licurici… Mioara, cum ţi-a venit ideea asta? Este excepţională. Pentru asta şi cea pe care am spus-o înainte îţi dau nota. Nu pentru toată tema. Am considerat că pentru astfel de imagini pot să dau o recompensă.

- M-am gândit la tuburile de neon care luminează centrul oraşului…

În recreaţie, am văzut reacţia colegilor. Eram foarte bucuroasă că găsisem ceva demn de remarcat, după ce mi-am „stors creierii” cu o zi înainte.