O zi neobişnuită

Anul 1967. Mijlocul lunii mai. Vineri. Zi de târg.

În mapa Mariei, era un pacheţel pregătit din timp. Ieşi de la şcoală şi merse la piaţă. Acolo, o întâlni pe profesoara ei de desen.

- Ce faci aici?

- Duc la remaiat nişte ciorapi.

O doamnă înaltă, sobră, întoarse capul şi o privi pe Maria.

­- În acest orăşel, cineva remaiază…?

- Da, spuse Maria. O cunoştinţă a mamei mele.

Profesoara interveni. Îi spuse doamnei Florea că Maria este fiica directorului Şcolii Ajutătoare şi că mama Mariei este învăţătoare.

- Te superi dacă te rog s-o întrebi pe doamna care îţi remaiază dacă poate să-mi lucreze şi mie? - întreabă doamna Florea.

- Cum să mă supăr? o întreb.

În câteva minute, Maria reveni.

- Ilonka neni e de acord să vă servească, spuse Maria, apropiindu-se de cele două doamne.

- Poţi să vii la mine să-ţi dau pachetul?

- Bineînţeles. Nu mă grăbesc. E abia unu şi jumătate.

Maria o însoţi pe doamna Florea în apartamentul ei de la etajul al doilea din cel mai nou bloc. Doamna Florea o invită pe Maria să şeadă, iar ea se duse în dormitor.

Era cald. Uşa dinspre balcon era deschisă. După ce privi tablourile, dantela de pe masă şi bibelourile, Maria ieşi în balcon. De acolo, se vedea curtea Comisariatului militar. În curte, mulţi tineri gălăgioşi. Căută un chip cunoscut.

Doamna Florea o găsi pe Maria în balcon:

- Cunoşti pe cineva?

- Un prieten pleacă astăzi în armată. Nu l-am văzut.

- Dacă vrei, îi pot spune soţului meu să-l lase să vorbească cu tine.

Văzând chipul mirat al Mariei, zise:

- Soţul meu e maior.

Maria înţelese.

- Nu ştie că sunt aici. N-am vorbit cu el de mult timp.

- Vino la ora şase şi am să-ţi spun ce trebuie să faci!

- Voi fi punctuală!

La şase seara, Maria sună la uşa apartamentului familiei Florea. Îi deschide doamna. Era veselă.

- Du-te la poartă! Santinela ştie despre ce e vorba. Spune-i că-l cauţi pe prietenul tău!

- Vă mulţumesc!, spuse veselă Maria.

- Şi eu îţi mulţumesc pentru ceea ce ai făcut!

- Bună ziua, mai zise Maria şi alergă pe scări .

La poartă, anunţă că îl caută pe Vasile.

În câteva clipe, Vasile veni. Era vizibil stânjenit. Se întreba, în gând, ce vor spune cei care îl vor vedea din nou cu Maria.

- Putem face câţiva paşi împreună. Trebuie să mă întorc la ora 19.

Maria se întreba: ,,Ce-am putea vorbi o oră?’’, iar Vasile se întreba: ,,De unde atâta curaj?’’. Ştia că Mariei nu-i pasă de ceea ce vorbeşte lumea. În fond, obţinea aproape întotdeauna ceea ce dorea.

- Ţi-am adus o poză. Luni, fotograful ne-a adus pozele pentru tablou şi sonetele. Ţi-am scris ceva pe dosul pozei, zice Maria întinzându-i un plic. Dacă vrei poţi să-mi scrii.

Se plimbară prin centru, dar se despărţiră înainte de a se încheia ora. Şi-au dat mâna, zicând:

- Armată uşoară!

- Succes la bacalaureat şi la admitere!

Frumoasa zi de mai s-a încheiat mai frumos decât şi-a imaginat Maria. O doamnă, un domn şi puţin noroc i-au arătat că şi în armată sunt oameni cu suflet.