Eva

De mult nu mai purta doliu. Vecinele comentau.

- N-a trecut un an de la moartea lui Nelu, dar Eva umblă îmbrăcată în mov.

- Ce-i drept e drept. Încă arată bine.

- Tot timpul s-a îngrijit.

- Bine, dar de ce l-a uitat atât de repede pe bărbatu-său?

- Treaba ei! Mai e tânără! Parcă zicea că are mai mult ca mine cu doi ani. Şi ce? O femeie la treizeci şi şapte de ani e bătrână?

- Nu e bătrână, dar nici tânără nu-i. Are fată în clasa a zecea.

- Tăceţi, fetelor! Vine!

Într-adevăr, Eva, îmbrăcată cu o rochiţă mov, cu pantofi şi poşetă bej, se apropia de ele. Când ajunse în dreptul lor, le salută cuviincios şi le întrebă ce mai fac. Una dintre vecine o provocă:

- Ce bine îţi stă cu rochia asta! Când ai făcut-o?

- O am de mult. Mi-a luat-o Nelu înainte de accident. Sărmanul de el!

- De cât timp e mort?

- De unsprezece luni, zise Eva şi în ochii ei căprui se iviră lacrimi. Îşi scoase batista şi-şi tamponă ochii. Avu grijă să nu i se întindă rimelul.

- Bietul om, zise vecina cea mai în vârstă. Dar tu, fetiţa mamei, de ce nu porţi doliu după el?

- Tanti Maria, dacă aşa a fost să se întâmple… Îmi pare rău după el, dar mi-e urât… Tot nu-l pot aduce înapoi umblând în haine negre pe căldura asta.

- Eva, draga mea, fă cum crezi că e mai bine! Ce face Magnolia?

- Bine, mulţumesc! E la şcoală. Astăzi vine mai târziu. Eu vă las. Mă duc să fac un duş şi apoi să pregătesc masa. La revedere!

În timp ce Eva urca treptele, vecinele continuau să o aprobe sau să o combată.