În 1959 eram la Vasile Roaită, la bunici. Cu mama şi fraţii mei mai mici. Mai târziu am aflat de ce nu a venit şi tata cu noi.
Într-o zi, în timp ce ne jucam cu scoicile culese de pe plajă, l-am zărit pe tata la poartă. Am alergat să-l primim cum se cuvine. I-am spus că ne era dor de el şi că ne bucurăm că suntem împreună.
Tata ne-a spus că nu stă mult, că este cu un grup de elevi care fac un circuit. Apoi ne-a spus pe unde au trecut şi ce au văzut.
Tata a rămas cu noi două zile şi apoi a plecat cu elevii de liceu cu care venise.( Atunci era pedagog.) Dar, cu excursioniştii, a plecat şi mama. A revenit după câteva zile. Voia să vadă Bucureştiul.
La bunicii din partea mamei rămâneam cel puţin o lună. Plecam acasă bronzaţi şi odihniţi, informaţi şi cultivaţi. Nu că acasă nu ne-am fi cultivat, dar la Vasile Roaită puteam merge la un spectacol de operetă, la spectacole de balet. Nu era interesant să mergem la spectacole de revistă, iar muzica populară ne plăcea să o ascultăm la un aparat de radio nou pe care îl cumpărase bunicul. Ascultam şi cântam tot ce auzeam la radio, dădeam spectacole doar pentru bunicii noştri care erau foarte încântaţi de talentul nepoţilor.
Dar, în acel an, ne bucuram că plecăm la Vişeu. Aşteptam cu nerăbdare să ne povestească tata cum a fost în excursie, să vedem poze şi vederi.
Tata a avut răbdare cu noi. Am povestit mult. Avea darul de a ne ţine atenţi. Îşi presăra povestea cu momente vesele, glume, explicaţii…
Ţin minte că ne-a spus că i-a plimbat pe elevi prin tot Bucureştiul şi apoi i-a întrebat: „Unde vreţi să vă mai duc?”. Marika, obosită, pe un ton plângăreţ a spus: „ Merem la dórmitor…” Toţi cei de faţă au început să râdă şi, de atunci, o tachinau spunându-i „Merem la dórmitor”.
***
După mulţi ani, am cunoscut-o pe Marika. La nunta fratelui meu.
- Mioara, îţi aminteşti cât v-a amuzat expresia "Merem la dórmitor"? Marika e soacra mică.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu