Mergând de-a buşilea, Pia ajunse lângă bibliotecă. Se prinse cu o mână de cheia uitată în broască şi, ridicându-se anevoie, se văzu în faţa raftului cu cărţi. Întinse mâna să prindă una, dar descoperi că are în mână o piesă de la jocul de construcţii al fratelui său. Vru s-o arunce, dar se răzgândi. Băgă piesa în gură. Legănându-se, dar nelăsând cheia, începu să tragă cărţile din bibliotecă.
Valentin o urmări un timp şi, abia stăpânindu-şi râsul, se retrase în linişte. Merse la bucătărie:
- Mamă, hai s-o vezi pe Pia!
- Lasă-mă că am de lucru!
- Vino numai puţin, o rugă Valentin.
Mama îl urmă. Se opriră în uşă. Simţindu-i parcă, Pia se întoarse şi-i zări. Ochii ei mari, albaştri trădau emoţie. Aştepta.
Cel care tulbură liniştea fu Valentin:
- Ce faci, Pia?
Fetiţa începu să râdă. Bucăţica de lemn, udă, căzu peste grămada de cărţi. Dezechilibrându-se, Pia dădu drumul cheii şi căzu rostogolindu-se.
- Mămico, n-o certa pe Pia! E foarte drăguţă! Lasă că aşez eu cărţile la loc! Pia, aşa-i că tu mă ajuţi?
Drept răspuns, Pia, micuţa care abia cu o zi înainte împlinise un an, zâmbi cu gura-i ştirbă. Mama plecă la bucătărie.
- Pia, dă-mi câte o carte şi eu o pun la loc!
Pia îl asculta şi-l ajuta pe Valentin, întinzându-i din când în când câte o carte.
Când Valentin consideră că treaba a fost dusă la bun sfârşit, o luă pe Pia de o mânuţă şi, ajutând-o să păşească, se duseră la mama.
- Mămico, noi doi am făcut o faptă bună.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu